Cu: Milla Jovovich, Ali Larter, Kim Coates
Regia: Paul W.S. Anderson
Scenarist: Paul W.S. Anderson
Durata: 97 minute
Genul: thriller, sf, groaza
Cea de-a patra parte a francizei "Resident Evil", care are la baza un joc video de succes, recurge pentru prima data la tehnologia 3D. "Resident Evil: Afterlife" este un horror science-fiction al carui personaj principal este Alice, o supravietuitoare a pe…
Nota mea:
În ultima săptămână postul de televiziune TVR 2 ne-a răsfăţat cu producţii valoroase şi inedite, chiar dacă nu pe gustul tuturor cinefililor, ce-i drept la ore atât de târzii din noapte încât dacă trebuia să te trezeşti în fiecare dimineaţă la ora 7 pentru a merge la serviciu preferai să renunţi la deliciul savurării unui film de calitate în favoarea unui somn dulce. După drama „Non ti muovere” a italianului Sergio Castellitto, care mi-a lăsat o impresie extraordinară şi la care voi cugeta multă vreme de acum înainte, a venit rândul peliculei biografice franţuzeşti „Seraphine” a regizorului Martin Provost, câştigătoare a 7 premii Cesar în anul 2008 din 9 nominalizări posibile şi povestea reală a pictoriţei naive de la începutul secolului al XX-lea Seraphine Louis, cunoscută sub numele de Seraphine de Senlis.
Privind o fotografie veche şi decolorată a adevăratei Seraphine Louis, nu mi s-a părut că actriţa Yolande Moreau a fost cea mai potrivită alegere pentru rolul principal feminin din punct de vedere al trăsăturilor fizice, însă pe măsură ce acţiunea se derula prin faţa ochilor mei înceţoşaţi de oboseală începeam să înţeleg raţiunile ce au stat la baza castingului. Chiar dacă asemănarea dintre cele două femei este îndoielnică (în pofida machiajului elaborat), nimeni nu are motive justificate să conteste jocul perfect al Yolandei Moreau sau premiul Cesar cucerit de către aceasta pentru cea mai bună actriţă franceză a anului 2008, în condiţiile în care nu este la îndemâna oricui să intre în pielea unei menajere neinstruite, necizelate, needucate, şleampăte, stângace şi cu un mers greoi şi lipsit de cea mai elementară graţie sau naturaleţe. Autoizolându-se între cei patru pereţi ai unei camere închiriate mizere, cheltuindu-şi puţinii bani pe care îi obţinea de pe urma lustruirii podelelor şi spălării rufăriei familiilor burgheze din Senlis pentru a cumpăra vopsele, relaţionând sporadic cu oamenii din jurul ei şi numai atunci când era absolut necesar, Seraphine s-a dedicat cu tot trupul si cu tot sufletul unei pasiuni care o consuma pe interior şi care se cerea materializată în forme şi culori. Întrucât economiile insuficiente nu îi satisfăceau nevoile artistice, menajera umilă şi semianalfabetă a apelat la ingeniozitarea ei înnăscută pentru a-şi procura „vopselele” indispensabile, utilizând sânge de păsări furat din măcelării, seu de lumânări subtilizat de la biserică, lut galben din albia râului, noroi şi amestecuri diverse de petale de flori, motiv pentru care nuanţele şi culorile întalnite pe pânzele şi placajele sale au intrigat multă vreme criticii şi colecţionarii de artă şi au stârnit întrebări fără răspuns legate de provenienţa lor.
Ignorat şi uneori luat în bătaie de joc de către localnicii snobi şi neiniţiaţi în secretele picturii, talentul brut al Seraphinei ar fi putut rămâne nedescoperit dacă şansa nu i l-ar fi scos în cale pe criticul de artă german Wilhelm Uhde ( Ulrich Tukur ), stabilit temporar la Senlis împreuna cu sora lui Anne-Marie. Hazardul a făcut ca o natură moartă cu mere executată pe placaj să cadă în mâna colecţionarului neamţ, care a intuit mina de aur care se ascundea în spatele unei înfăţişări fizice atât de banale şi care a plasat-o instantaneu pe Seraphine sub protecţia şi patronajul său artistic. Sub îndrumarea acestui Mecena deloc tiranic, progresele înregistrate de către Seraphine Louis în perioada 1912–1914 au fost remarcabile, din ce în ce mai multe tablouri cu dimensiuni de 2 metri, având ca elemente costitutive flori, frunze şi fructe repetate în mod obsesiv pe toată suprafaţa pânzei, făcându-şi loc în colecţia personală a lui Wilhelm Uhde, care intenţiona să organizeze o expoziţie pentru protejata lui.
Izbucnirea primului Război Mondial în Europa şi plecarea intempestivă a germanului Wilhelm Uhde, care devenise indezirabil în Franţa, au marcat în mod decisiv destinul Seraphinei de Senlis şi au influenţat într-o oarecare măsură degradarea lentă şi sigură a stării sănătăţii ei psihice. Chiar dacă pictoriţa s-a revăzut cu binefăcătorul său în 1927 şi a mai beneficiat timp de câţiva ani de ajutorul financiar al acestuia şi mai cu seamă de încurajările lui morale, criza economică mondială a curmat brutal colaborarea fructuoasă dintre cei doi şi le-a pecetluit soarta. Psihoza cronică de care suferea Seraphine Louis a început să se manifeste în forme grave, culminând cu halucinaţii despre îngeri care o inspiră ce să picteze, conversaţii imaginare cu copacii, florile şi animalele sau viziuni distorsionate ale realităţii în care ea îşi cumpără rochii de mireasă şi face preparative pentru o nuntă care există numai în fanteziile ei bolnave. Un drum existenţial sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu agonie şi extaz, cu noroc şi nenoroc, cu succese şi eşecuri s-a terminat pentru Seraphine Louis în ospiciul Clermont, în care a şi decedat în anul 1942.
Superbă scena de final a filmului în care femeia cu mintea rătăcită, vindecată temporar de accesele de furie violentă care o ţinuseră legată de pat şi izolată într-un salon pentru pacienţi cu grad ridicat de risc, este mutată datorită intervenţiei aceluiaşi Wilhelm Uhde într-un salon luminos şi curat, din care i se permite să iasă în aer liber şi să se bucure încă o dată de frumuseţea frustă a naturii pe care a pictat-o în culori atât de vesele şi vii. O metaforă pentru moarte sau pentru libertate. Sau prima „pictură” ce nu înfăţişează o natură moartă, fiind însufleţită de prezenta unui om. Nota 8 pentru o peliculă biografică tipic europeană, care nu are nimic în comun cu valorile şi nonvalorile promovate de Los Angeles sau New York şi care reprezintă o cură de fructe şi legume proaspete după ce ai consumat multă vreme numai carne.
Poze Séraphine
Trailer Séraphine
Cu: Val Kilmer, Kristen Wiig, Ryan Phillippe
Regia: Jorma Taccone
Scenarist: Jorma Taccone, John Solomon
Durata: n/a
Genul: comedie, actiune
Inspirat de un scheci din emisiunea TV "Saturday Night Live" a canalului NBC, subiectul filmului "MacGruber" urmareste peripetiile amuzante ale unui agent special care a jurat sa lupte de unul singur impotriva crimei organizate dupa ce logodnica lui a fost u…
Cu: Jackie Earle Haley, Kyle Gallner, Rooney Mara
Regia: Samuel Bayer
Scenarist: Wes Craven, Eric Heisserer
Durata: 95 minute
Genul: thriller, groaza, fantezie
A Nightmare on Elm Street este un remake al clasicului horror din 1984 regizat de Wes Craven. In aceasta poveste care arata originile teribilului Freddy Krueger, aflam cum a murit acest criminal de copii si cum s-a intors in cosmarurile copiilor de pe strada Elm. Tinta lui este o tanara pe nume Nanc…
Nota mea:
“Everything we know about them is wrong.”
Se acorda un singur indiciu si se pune intrebare de baraj. Indiciu: “A Shark’s Tale”, “Madagascar 1 & 2″, “Kung Fu Panda”, “Bee Movie” si “Monsters vs. Aliens” ? Ce au in comun aceste filme de animatie de la DreamWorks ?
Variante Raspuns: A. Animale vorbitoare. B. Animale vorbitoare. C. Animale vorbitoare. D. Animale vorbitoare.
Ei bine, tin sa va anunt ca “How to train your dragon“ este primul film de animatie (de la DreamWorks) care nu mai are in centrul atentiei animale vorbitoare, ci oameni. In sfarsit a sosit timpul ca homo sapiens sa capete inca odata importanta in lumea celor de la DreamWorks.
How to train your dragon este povestea unui sat de vikingi care se lupta pe viata si pe moarte cu o hoarda de dragoni care par a fi decupati dintr-o revista de caricaturi. Hiccup (Jay Baruchel) este fiul lui Stoick the Vast (Gerald Butler), care arata de parca l-ar fi inghitit un colesterol mutant. El chiar este vast, mare, tare, barbos si vanos si dezamagit de pielea, oasele, lipsa de carne, muschi si atitudine a fiului sau, care incearca non stop sa dovedeasca tatalui ca poate fi si el un ucigas de dragoni. Chiar si numele lui (Hiccup – Sughit) sugereaza ca nu face nimic cum trebuie. Dar intamplarea face, ca intotdeauna binenteles, ca cele doua parti rivale sa se apropie mai mult decat trebuie via doi “ambasadori” ai fiecarei specii. Cel mai periculos dragon este Night Fury, unu reprezentant al speciei cu aspect de pantera despre care nu se stie mai nimic. Capturarea sa este accidentala. Responsabilul este Hiccup care nu are sange de ucigas si il elibereaza pe Toothless (nickname-ul lui Night Fury). O prietenie de proportii prinde aripi si zboara catre marile ecrane cu puternice mesaje pacifiste care isi vor gasi culcusul in mentalitatea viitoarei generatii. Si intr-o buna zi pacea va domni pe pamant. Da, da … si cand ma trezeam din vis era de fapt dimineata.
Pana in prezent, studiourile DreamWorks au apelat la diverse modalitati de a ingramadi cat mai mult material intr-un singur produs (Vezi Shrek 1,2,3). Glume cu referinta la pop-cultura americana, jocuri de cuvinte, limbaj si dans de ghetou, drama, poveste, mesaje subliminale si imagini care sa ude ochiul. Ce-i mult strica. Asa ca se pare ca lectia a fost nu doar invatata, ba chiar memorata, How to train your dragon fiind prima tentativa a celor de la DreamWorks de a cerceta si de a tatona un teren necunoscut pentru ei.
Dupa mica aluzie la adresa animalelor vorbitoare din filme facuta de cei de la Pixar in Up, doua minti iluminate slab de tot, Dean DeBlois si Chris Sanders (regizori si scenaristi), s-au concentrat mai mult pe poveste decat pe glumite si efecte speciale. Gafa de neiertat al acestor bucatari fara pofta de mancare este ca in loc sa gateasca ceva gustos, s-au multumit cu o ciorba reincalzita la care au adaugat cateva ingrediente noi. Acest How to train your dragon are acelasi gust si miros pe care il are si “Lilo & Stitch”, realizat de aceiasi Dean DeBlois si Chris Sanders.
Vizualizat in 3D, How to train your dragon te cam ia pe nepregatite in zbor, te invarte, te rasuceste si planeaza in bataia unor imagini cu adevarat spectaculoase. Prin acei ochelari speciali vezi exact ceea ce trebuie sa vezi. Dar nu trebuie sa va lasati pacaliti. Drumu este lung iar calea batuta pana cand DreamWorks va ajunge la nivelul celor de la Pixar. Dar pentru numele lui Dumnezeu ca nu am inteles si nici nu gasesc vreo fundatie pentru o explicatie care sa planteze logica in alegerea accentului scotian pentru personajele lui Craig Ferguson si Gerald Butler. Ferguson si-a castigat fanii tocmai datorita accentului sau, dar filmul face economie de explicatii.
Am vizionat “How to train your dragon” dar pe tot parcursul filmului am avut impresia ca cineva imi fredoneaza la ureche …. “why can’t we be friends ? why can’t we be friends ?”
Poze How to Train Your Dragon
Trailer How to Train Your Dragon
Cu: Julianne Moore, Annette Bening, Mark Ruffalo
Regia: Lisa Cholodenko
Scenarist: Stuart Blumberg, Lisa Cholodenko
Durata: 104 minute
Genul: comedie
Ginecologa de succes Nic si arhitecta peisagista Jules formeaza un cuplu de lesbiene de aproximativ 20 de ani si sunt mamele a doi adolescenti pe nume Joni si Laser, pe care i-au conceput prin inseminare artificiala. Dupa ce Joni implineste 18 ani si este acceptata la un colegi…
Nota mea:
Pentru cei cărora destinul tragic al eroinei Kate Fitzgerald din drama „My sister’s keeper” a regizorului Nick Cassavetes le-a stors un fluviu de lacrimi, nu le recomand să vizioneze pelicula „A greater yes: The story of Amy Newhouse”, însă justificarea nu rezidă în faptul că titlul mai sus menţionat ar avea aceeaşi forţă de a pedala pe coarda sensibilă a spectatorului, ci în faptul că nu aduce nimic inovator, nu tratează în vreo manieră originală o problemă fără îndoială gravă cum este cancerul, dar atat de comună la începutul secolului al XXI-lea încat tema abordată nu contribuie decat la inducerea unei stări de depresie şi anxietate. Dacă nu aş fi citit că adolescenta Amy Newhouse a trăit cu adevărat în oraşul Pampa din statul nord-american Texas, nu aş fi crezut niciodată că mintea regizorului debutant Bradley Dorsey şi a scenaristului debutant Marshal Younger ar putea debita un asemenea personaj lipsit de credibilitate întrucat mie îmi vine greu să accept faptul că o fată inteligentă de numai 16 ani, care este diagnosticată cu o formă avansată de cancer pulmonar şi decide cu multcuraj să treacă prin toate fazele chimioterapiei şi intervenţiilor chirurgicale, căreia privirea medicului curant îi comunică de fiecare dată limpede ca lumina zilei că şansele de supravieţuire tind spre minus infinit, ar îmbrăţişa atitudinea aceea ovină şi docilă (deşi nu resemnată) şi nu ar avea nici măcar un singur moment în care să se întrebe de ce i s-a întamplat tocmai ei această nenorocire şi de ce acel Dumnezeu în care crede cu toată tăria nu îi ascultă rugăciunile sau un moment în care spiritul ei să se revolte şi să ridice pumnul spre cer. La urma urmei vorbim despre o puştoaică deşteaptă, curioasă, cu spirit de iniţiativă şi de aventură, cu multiple planuri de viitor şi cu încredere că va reuşi să răstoarne munţii prin faptele ei măreţe, iar nu despre o călugăriţă cucernică şi pioasă, care a renunţat de multă vreme la idealuri telurice.
Fără a avea vreun ghimpe împotriva religiei (ba chiar dimpotrivă), am fost deranjată de penuria de idei a echipei de filmare, care a transformat credinţa nefericitei Amy în pivotul în jurul căruia s-a învartit tot universul ei, cu toate că putea la fel de bine să aprofundeze idila cu loialul şi plictisitorul Tyler, prietenia cu interesantul şi deloc banalul coleg de şcoală Jordan, care trecuse anterior pe la un centru pentru delincvenţi juvenili din pricina furtului unei maşini, relaţiile de familie cu părinţii şi cu cele două surori sau subiectul călătoriei de tip misionar în Africa. Mărturisesc că o prefer pe talentata Sofia Vassilieva, care a scos excelent la capăt rolul lui Kate din drama „My sister’s keeper” tocmai pentru că nu s-a axat exclusiv pe lupta cu maladia necruţătoare de care suferea, ci a complicat acţiunea printr-un proces civil în care a implicat-o pe mezina Anna cu scopul de a-şi caştiga pe o cale legală mai puţin bătătorită dreptul de a fi lăsată să moară, de a nu mai fi obligată să suporte chinurile procedurilor medicale fără niciun rezultat palpabil, conferind totodată savoare şi emoţie poveştii atat de triste prin consumarea iubirii damnate cu un alt pacient al spitalului şi prin prezentarea detaliată a modului în care interacţionează ea cu fiecare dintre componenţii familiei Fitzgerald. Evident că Nick Cassavetes nu este Bradley Dorsey, iar Sofia Vassilieva nu este Anne Underwood, motiv pentru care şi pretenţiile noastre ar trebui să se diminueze în raport direct proporţional, însă continuu să afirm că nu înţeleg rostul lansării filmului „A greater yes: The story of Amy Newhouse” în acelaşi an 2009 în care mult mai valorosul şi aclamatul „My sister’s keeper” rupea inimile oricărei femei sensibile şi storcea batiste prin sălile de cinema atata vreme cat subiectul este identic, distribuţia subţire ca un fir de aţă, iar interpretările actorilor mediocre. Singurul care a mimat convingător sentimentul de suferinţa a fost Mike Norris, interpretul tatălui lui Amy Newhouse, dar regizorul nu s-a străduit să îi exploateze potenţialul de teamă să nu strice „valoarea” peliculei cu vreo tentă lacrimogenă. Sunt ironică desigur deoarece, nici dacă depunea tot efortul din lume, nici dacă era Alfred Nobel însuşi, nu avea Bradley Dorsey vreo şansă reală de a dinamita filmul mai mult decat a făcut-o deja.
În general, un muribund oscilează între două atitudini diametral opuse: fie îşi încrucişează braţele şi refuză din start să treacă prin coşmarul unor tratamente medicale cu efecte secundare mai neplăcute decat boala în sine, caz în care se resemnează cu ideea sfarşitului implacabil, fie devine irascibil, rebel, ursuz şi revoltat, autoizolandu-se într-o lume distorsionată în care are impresia eronată că toată lumea este sănătoasă şi îi face în necaz. Jos pălăria pentru o Amy Newhouse care a existat în realitate şi a avut puterea interioară de a schimba în mod pozitiv destinele catorva persoane cu care a relaţionat, care nu a permis nici celui mai mic grăunte de egoism să îi întunece viziunea, care s-a dăruit oamenilor şi a primit în schimb iubire şi generozitate, însă ca eroină de film reiterez afirmaţia că nu m-a convins deloc. Este prea altruistă ca să fie reală, în condiţiile în care se acceptă ideea că nu există perfecţiune. Faza cu buchetul de flori şi felicitarea primite de către părinţi cu prilejul aniversării căsătoriei lor din partea decedatei Amy seamănă izbitor cu micile cadouri şi surprize pe care i le livra Gerard Butler lui Hilary Swank în filmul „P.S. I love you”, deci nu mă pot abţine să nu cataloghez aşa-zisa coincidenţă drept un plagiat. La fel cum Anne Underwood şi Bradley Dorsey ( căci regizorul ratat îşi asumă şi calitatea de actor principal ) se mai joacă fără succes în cateva scene de-a Mandy Moore si Shane West din „A walk to remember”.
Nota 4 din partea mea pentru acest film pe care, dacă alegeţi să îl vizionaţi, o faceţi pe riscul vostru întrucat reprezintă un soi de „copie la indigo”, un soi de „copy / paste” după mai multe producţii de succes din trecut, fără a dispune de atuurile şi punctele forte ale acelora.
Cu: Val Kilmer, Kristen Wiig, Ryan Phillippe
Regia: Jorma Taccone
Scenarist: Jorma Taccone, John Solomon
Durata: n/a
Genul: comedie, actiune
Inspirat de un scheci din emisiunea TV "Saturday Night Live" a canalului NBC, subiectul filmului "MacGruber" urmareste peripetiile amuzante ale unui agent special care a jurat sa lupte de unul singur impotriva crimei organizate dupa ce logodnica lui a fost u…
Cu: Jeffrey Dean Morgan, Zoe Saldana, Chris Evans
Regia: Sylvain White
Scenarist: Andy Diggle, James Vanderbilt
Durata: 97 minute
Genul: thriller, mister, crima
The Losers spune povestea unor agenti CIA trimisi in jungla Boliviana intr-o misiune-capcana. Tradati de un anumit Max, individ misterios care lucreaza din interiorul agentiei, atacati si considerati eliminati, Clay, Jensen, Roque, Pooch si Cougar pregatesc o razbunare de toata frumuseatea.Pe parcur…
