Nota mea:
Austriacul născut în Germania Michael Haneke este un regizor incomod, dificil de digerat, controversat şi original, iar cine a vizionat anterior măcar unul dintre filmele sale este imposibil să nu fie tentat să urmărească cea mai recentă producţie ieşită din mâinile lui„Das weisse band” („The white ribbon” – Panglica albă ), cu atât mai mult cu cât are la activ un Palme D’Or în anul 2009, un Golden Globe şi două nominalizări la Oscar în anul 2010. Din păcate pentru mine am reuşit să îngurgitez până în acest moment numai „Funny games US” şi „Das weisse band”, suficient însă pentru a mi se deschide apetitul şi curiozitatea faţă de opera cinematografică marca Haneke şi pentru a-mi dori să rezerv un loc la Noul Cinematograf al Regizorului Român din Bucureşti în perioada 18 mai – 28 mai pentru a urmări o proiecţie specială cu zece dintre cele mai reprezentative filme ale regizorului.
Fără a avea în distribuţie actori cunoscuţi (poate cu excepţia lui Ulrich Tukur în rolul baronului, pe care eu personal l-am văzut în pelicula „Seraphine”), ba mai mult dispunând de un casting alcătuit în proporţie de 80% din copii, pelicula nu are cum să te lase indiferent întrucât realizează o critică subtilă şi acidă a societăţii germane din anul 1913 şi îşi propune să accentueze traumele emoţionale, relaţiile disfuncţionale din cadrul familiilor, comportamentele deviante şi tendinţele spre violenţă şi sadism pe care s-a clădit ulterior ideologia nazistă. Universul lui Haneke este sumbru, morbid, angoasant şi prevestitor de rele, motiv pentru care spectatorul sensibil se poate simţi ca un Atlas mitologic ce poartă pe umeri povara lumii, iar în „Das weisse band” atmosfera apăsătoare şi de rău augur este marcată şi de filmarea în alb-negru sau de poposirea îndelungată a camerei pe anumite cadre sau pe chipurile ca de sfinx ale personajelor.
Eroii lui Haneke (sau mai corect spus antieroii) sunt criminali sociopaţi ale căror acţiuni violente nu sunt generate de nicio motivaţie, sunt diabolici prin natura lor, sunt născuţi cu o genă a sadismului în sânge şi incapabili să îşi controleze pornirile antisociale. Spre deosebire însă de „Funny games US”, în “Das weisse band” schingiuirile, corecţiile fizice nemiloase, maltratările cu consecinţe tragice şi accidentele înscenate cu abilitate sunt justificate de aşa-zise ritualuri de pedepsire cărora le cad victime nu numai cei care se fac vinovaţi de viol, relaţii extraconjugale, naşterea unor copii nelegitimi, neasigurarea unor condiţii decente de muncă şi de remunerare a muncii prestate, ci şi rudele acestora până la al treilea neam, aşa cum precizează Biblia. Educaţia coercitivă şi rigidă primită de la părinţi, aplicată cel mai adesea cu bastonul pe spinare şi cu palma peste faţă, lipsa manifestărilor de afecţiune din partea mamei şi a tatălui, mustrările şi bătăile repetate, lecţiile interminabile de religie şi morală greşit înţelese, încheiate cu legarea unor panglici albe în părul fetelor pastorului şi pe braţul baieţilor acestuia cu scopul de a le reaminti copiilor că trebuie să îşi păstreze inocenţa şi puritatea, au drept consecinţă revolte mocnite şi trecerea la represalii dure.
Dacă Biblia pe care pastorul le-o propovăduieşte în fiecare duminică la biserică cere raderea de pe faţa pământului a Sodomei şi Gomorei, de ce să fie greşit să-i pedepseşti exemplar pe păcătoşii care încalcă poruncile lui Dumnezeu şi comit atrocităţi împotriva firii de genul incestului, violului, avortului sau adulterului? Şi astfel cel mai liniştit sat din Germania se transformă într-un teatru de război cu câteva luni înainte de declanşarea efectivă a primului Război Mondial în Europa. Doctorul se prăbuşeşte de pe cal şi îşi fracturează clavicula după ce autori necunoscuţi au legat o sârmă abia vizibilă între doi copaci din faţa casei sale, pedepsindu-l pentru nişte păcate pe care el le cunoaşte prea bine, dar de care nu se lecuieşte nici după ieşirea din convalescenţă. Baiatul baronului pe nume Sigi este atârnat cu capul în jos şi bătut crunt pentru că aceeaşi demoni ai răzbunării au vrut să îi predea o lecţie tatălui care îşi tratează necorespunzător angajaţii. Copilul din flori al moaşei pe nume Karli, care este handicapat din naştere, este pe punctul de a orbi din pricina bătăilor sadice la care a fost supus pentru că mama lui s-a lăsat pradă poftelor carnale şi a atentat la soţul altei femei.
Pe măsură ce actele de violenţă se succed şi tensiunea se acumulează progresiv, iar sătenii şi poliţia nu sunt capabili să dezlege enigma şi să dea de urma infractorilor, singurul care îşi pune mintea la contribuţie şi stabileşte conexiuni logice între evenimente este timidul şi romanticul învăţător (Christian Friedel), care pare să râmână tot timpul în afara acestui cerc vicios şi să nu fie afectat de represaliile sângeroase pentru simpul motiv că nu i se poate reproşa că nu ar avea o conduită corectă. În stilul lui Haneke, filmul ne oferă un final deschis datorită căruia putem face propriile supoziţii cu privire la autorii măcelului din sat, cu menţiunea că indiciile presărate pe parcurs sunt destul de neechivoce şi de numeroase pentru a pune spectatorul pe pista corectă.
Nota 9 din partea mea pentru pelicula “Das weisse band” întrucât, fără a fi anormală sau antisocială, ador lumea aceasta anormală şi antisocială a lui Michael Haneke şi il admir pe regizor pentru spiritul său inovator chiar şi la 68 de ani.
Poze The White Ribbon




0 comentarii:
Trimiteți un comentariu