A Greater Yes: The Story of Amy Newhouse (2009)

Nota mea:

Pentru cei cărora destinul tragic al eroinei Kate Fitzgerald din drama „My sister’s keeper” a regizorului Nick Cassavetes le-a stors un fluviu de lacrimi, nu le recomand să vizioneze pelicula „A greater yes: The story of Amy Newhouse”, însă justificarea nu rezidă în faptul că titlul mai sus menţionat ar avea aceeaşi forţă de a pedala pe coarda sensibilă a spectatorului, ci în faptul că nu aduce nimic inovator, nu tratează în vreo manieră originală o problemă fără îndoială gravă cum este cancerul, dar atat de comună la începutul secolului al XXI-lea încat tema abordată nu contribuie decat la inducerea unei stări de depresie şi anxietate. Dacă nu aş fi citit că adolescenta Amy Newhouse a trăit cu adevărat în oraşul Pampa din statul nord-american Texas, nu aş fi crezut niciodată că mintea regizorului debutant Bradley Dorsey şi a scenaristului debutant Marshal Younger ar putea debita un asemenea personaj lipsit de credibilitate întrucat mie îmi vine greu să accept faptul că o fată inteligentă de numai 16 ani, care este diagnosticată cu o formă avansată de cancer pulmonar şi decide cu multcuraj să treacă prin toate fazele chimioterapiei şi intervenţiilor chirurgicale, căreia privirea medicului curant îi comunică de fiecare dată limpede ca lumina zilei că şansele de supravieţuire tind spre minus infinit, ar îmbrăţişa atitudinea aceea ovină şi docilă (deşi nu resemnată) şi nu ar avea nici măcar un singur moment în care să se întrebe de ce i s-a întamplat tocmai ei această nenorocire şi de ce acel Dumnezeu în care crede cu toată tăria nu îi ascultă rugăciunile sau un moment în care spiritul ei să se revolte şi să ridice pumnul spre cer. La urma urmei vorbim despre o puştoaică deşteaptă, curioasă, cu spirit de iniţiativă şi de aventură, cu multiple planuri de viitor şi cu încredere că va reuşi să răstoarne munţii prin faptele ei măreţe, iar nu despre o călugăriţă cucernică şi pioasă, care a renunţat de multă vreme la idealuri telurice.

Fără a avea vreun ghimpe împotriva religiei (ba chiar dimpotrivă), am fost deranjată de penuria de idei a echipei de filmare, care a transformat credinţa nefericitei Amy în pivotul în jurul căruia s-a învartit tot universul ei, cu toate că putea la fel de bine să aprofundeze idila cu loialul şi plictisitorul Tyler, prietenia cu interesantul şi deloc banalul coleg de şcoală Jordan, care trecuse anterior pe la un centru pentru delincvenţi juvenili din pricina furtului unei maşini, relaţiile de familie cu părinţii şi cu cele două surori sau subiectul călătoriei de tip misionar în Africa. Mărturisesc că o prefer pe talentata Sofia Vassilieva, care a scos excelent la capăt rolul lui Kate din drama „My sister’s keeper” tocmai pentru că nu s-a axat exclusiv pe lupta cu maladia necruţătoare de care suferea, ci a complicat acţiunea printr-un proces civil în care a implicat-o pe mezina Anna cu scopul de a-şi caştiga pe o cale legală mai puţin bătătorită dreptul de a fi lăsată să moară, de a nu mai fi obligată să suporte chinurile procedurilor medicale fără niciun rezultat palpabil, conferind totodată savoare şi emoţie poveştii atat de triste prin consumarea iubirii damnate cu un alt pacient al spitalului şi prin prezentarea detaliată a modului în care interacţionează ea cu fiecare dintre componenţii familiei Fitzgerald. Evident că Nick Cassavetes nu este Bradley Dorsey, iar Sofia Vassilieva nu este Anne Underwood, motiv pentru care şi pretenţiile noastre ar trebui să se diminueze în raport direct proporţional, însă continuu să afirm că nu înţeleg rostul lansării filmului „A greater yes: The story of Amy Newhouse” în acelaşi an 2009 în care mult mai valorosul şi aclamatul „My sister’s keeper” rupea inimile oricărei femei sensibile şi storcea batiste prin sălile de cinema atata vreme cat subiectul este identic, distribuţia subţire ca un fir de aţă, iar interpretările actorilor mediocre. Singurul care a mimat convingător sentimentul de suferinţa a fost Mike Norris, interpretul tatălui lui Amy Newhouse, dar regizorul nu s-a străduit să îi exploateze potenţialul de teamă să nu strice „valoarea” peliculei cu vreo tentă lacrimogenă. Sunt ironică desigur deoarece, nici dacă depunea tot efortul din lume, nici dacă era Alfred Nobel însuşi, nu avea Bradley Dorsey vreo şansă reală de a dinamita filmul mai mult decat a făcut-o deja.

În general, un muribund oscilează între două atitudini diametral opuse: fie îşi încrucişează braţele şi refuză din start să treacă prin coşmarul unor tratamente medicale cu efecte secundare mai neplăcute decat boala în sine, caz în care se resemnează cu ideea sfarşitului implacabil, fie devine irascibil, rebel, ursuz şi revoltat, autoizolandu-se într-o lume distorsionată în care are impresia eronată că toată lumea este sănătoasă şi îi face în necaz. Jos pălăria pentru o Amy Newhouse care a existat în realitate şi a avut puterea interioară de a schimba în mod pozitiv destinele catorva persoane cu care a relaţionat, care nu a permis nici celui mai mic grăunte de egoism să îi întunece viziunea, care s-a dăruit oamenilor şi a primit în schimb iubire şi generozitate, însă ca eroină de film reiterez afirmaţia că nu m-a convins deloc. Este prea altruistă ca să fie reală, în condiţiile în care se acceptă ideea că nu există perfecţiune. Faza cu buchetul de flori şi felicitarea primite de către părinţi cu prilejul aniversării căsătoriei lor din partea decedatei Amy seamănă izbitor cu micile cadouri şi surprize pe care i le livra Gerard Butler lui Hilary Swank în filmul „P.S. I love you”, deci nu mă pot abţine să nu cataloghez aşa-zisa coincidenţă drept un plagiat. La fel cum Anne Underwood şi Bradley Dorsey ( căci regizorul ratat îşi asumă şi calitatea de actor principal ) se mai joacă fără succes în cateva scene de-a Mandy Moore si Shane West din „A walk to remember”.

Nota 4 din partea mea pentru acest film pe care, dacă alegeţi să îl vizionaţi, o faceţi pe riscul vostru întrucat reprezintă un soi de „copie la indigo”, un soi de „copy / paste” după mai multe producţii de succes din trecut, fără a dispune de atuurile şi punctele forte ale acelora.