Nota mea:
În ultima săptămână postul de televiziune TVR 2 ne-a răsfăţat cu producţii valoroase şi inedite, chiar dacă nu pe gustul tuturor cinefililor, ce-i drept la ore atât de târzii din noapte încât dacă trebuia să te trezeşti în fiecare dimineaţă la ora 7 pentru a merge la serviciu preferai să renunţi la deliciul savurării unui film de calitate în favoarea unui somn dulce. După drama „Non ti muovere” a italianului Sergio Castellitto, care mi-a lăsat o impresie extraordinară şi la care voi cugeta multă vreme de acum înainte, a venit rândul peliculei biografice franţuzeşti „Seraphine” a regizorului Martin Provost, câştigătoare a 7 premii Cesar în anul 2008 din 9 nominalizări posibile şi povestea reală a pictoriţei naive de la începutul secolului al XX-lea Seraphine Louis, cunoscută sub numele de Seraphine de Senlis.
Privind o fotografie veche şi decolorată a adevăratei Seraphine Louis, nu mi s-a părut că actriţa Yolande Moreau a fost cea mai potrivită alegere pentru rolul principal feminin din punct de vedere al trăsăturilor fizice, însă pe măsură ce acţiunea se derula prin faţa ochilor mei înceţoşaţi de oboseală începeam să înţeleg raţiunile ce au stat la baza castingului. Chiar dacă asemănarea dintre cele două femei este îndoielnică (în pofida machiajului elaborat), nimeni nu are motive justificate să conteste jocul perfect al Yolandei Moreau sau premiul Cesar cucerit de către aceasta pentru cea mai bună actriţă franceză a anului 2008, în condiţiile în care nu este la îndemâna oricui să intre în pielea unei menajere neinstruite, necizelate, needucate, şleampăte, stângace şi cu un mers greoi şi lipsit de cea mai elementară graţie sau naturaleţe. Autoizolându-se între cei patru pereţi ai unei camere închiriate mizere, cheltuindu-şi puţinii bani pe care îi obţinea de pe urma lustruirii podelelor şi spălării rufăriei familiilor burgheze din Senlis pentru a cumpăra vopsele, relaţionând sporadic cu oamenii din jurul ei şi numai atunci când era absolut necesar, Seraphine s-a dedicat cu tot trupul si cu tot sufletul unei pasiuni care o consuma pe interior şi care se cerea materializată în forme şi culori. Întrucât economiile insuficiente nu îi satisfăceau nevoile artistice, menajera umilă şi semianalfabetă a apelat la ingeniozitarea ei înnăscută pentru a-şi procura „vopselele” indispensabile, utilizând sânge de păsări furat din măcelării, seu de lumânări subtilizat de la biserică, lut galben din albia râului, noroi şi amestecuri diverse de petale de flori, motiv pentru care nuanţele şi culorile întalnite pe pânzele şi placajele sale au intrigat multă vreme criticii şi colecţionarii de artă şi au stârnit întrebări fără răspuns legate de provenienţa lor.
Ignorat şi uneori luat în bătaie de joc de către localnicii snobi şi neiniţiaţi în secretele picturii, talentul brut al Seraphinei ar fi putut rămâne nedescoperit dacă şansa nu i l-ar fi scos în cale pe criticul de artă german Wilhelm Uhde ( Ulrich Tukur ), stabilit temporar la Senlis împreuna cu sora lui Anne-Marie. Hazardul a făcut ca o natură moartă cu mere executată pe placaj să cadă în mâna colecţionarului neamţ, care a intuit mina de aur care se ascundea în spatele unei înfăţişări fizice atât de banale şi care a plasat-o instantaneu pe Seraphine sub protecţia şi patronajul său artistic. Sub îndrumarea acestui Mecena deloc tiranic, progresele înregistrate de către Seraphine Louis în perioada 1912–1914 au fost remarcabile, din ce în ce mai multe tablouri cu dimensiuni de 2 metri, având ca elemente costitutive flori, frunze şi fructe repetate în mod obsesiv pe toată suprafaţa pânzei, făcându-şi loc în colecţia personală a lui Wilhelm Uhde, care intenţiona să organizeze o expoziţie pentru protejata lui.
Izbucnirea primului Război Mondial în Europa şi plecarea intempestivă a germanului Wilhelm Uhde, care devenise indezirabil în Franţa, au marcat în mod decisiv destinul Seraphinei de Senlis şi au influenţat într-o oarecare măsură degradarea lentă şi sigură a stării sănătăţii ei psihice. Chiar dacă pictoriţa s-a revăzut cu binefăcătorul său în 1927 şi a mai beneficiat timp de câţiva ani de ajutorul financiar al acestuia şi mai cu seamă de încurajările lui morale, criza economică mondială a curmat brutal colaborarea fructuoasă dintre cei doi şi le-a pecetluit soarta. Psihoza cronică de care suferea Seraphine Louis a început să se manifeste în forme grave, culminând cu halucinaţii despre îngeri care o inspiră ce să picteze, conversaţii imaginare cu copacii, florile şi animalele sau viziuni distorsionate ale realităţii în care ea îşi cumpără rochii de mireasă şi face preparative pentru o nuntă care există numai în fanteziile ei bolnave. Un drum existenţial sinuos, cu urcuşuri şi coborâşuri, cu agonie şi extaz, cu noroc şi nenoroc, cu succese şi eşecuri s-a terminat pentru Seraphine Louis în ospiciul Clermont, în care a şi decedat în anul 1942.
Superbă scena de final a filmului în care femeia cu mintea rătăcită, vindecată temporar de accesele de furie violentă care o ţinuseră legată de pat şi izolată într-un salon pentru pacienţi cu grad ridicat de risc, este mutată datorită intervenţiei aceluiaşi Wilhelm Uhde într-un salon luminos şi curat, din care i se permite să iasă în aer liber şi să se bucure încă o dată de frumuseţea frustă a naturii pe care a pictat-o în culori atât de vesele şi vii. O metaforă pentru moarte sau pentru libertate. Sau prima „pictură” ce nu înfăţişează o natură moartă, fiind însufleţită de prezenta unui om. Nota 8 pentru o peliculă biografică tipic europeană, care nu are nimic în comun cu valorile şi nonvalorile promovate de Los Angeles sau New York şi care reprezintă o cură de fructe şi legume proaspete după ce ai consumat multă vreme numai carne.
Poze Séraphine
Trailer Séraphine
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu